La începutul lecţiilor noastre vom discuta 20 de minute despre ceea ce noi numim „teologia icoanei”. Teologia icoanei este foarte importantă deoarece ne învaţă cum să pictăm icoane. Nu descriem pur şi simplu faptele şi le reproducem aşa cum ne-au venit în minte. Fiecare linie, pe care o trasăm, este o teologie, deoarece în icoană se desfăşoară toată teologia Sfinţilor Părinţi.

Pentru a deveni posibilă studierea evenimentelor descrise în lucrarea iconomiei divine, Biserica noastră dispune de Sfânta Scriptură care ne relatează evenimentele, de Sfinţii Părinţi care explică aceste evenimente, de imnurile Bisericii noastre care explică şi ele evenimentele – imnurile reprezentând o interpretare a textului biblic – şi dispune de icoanele care reprezintă, de asemenea, o interpretare prin artă grafică. Prin urmare, pentru a da o interpretare, aşa cum Părintii Bisericii interpretează Sfânta Scriptură, pictorul de icoane trebuie să fie o persoană luminată, să participe la evenimentele din Biserică şi să ştie Scriptura.

Pictura icoanelor este o învăţătură cu exprimare specifică („limbaj”) şi care face parte din limbajul Sfintei Scripturi. Aşadar, pictorul de icoane trebuie să ştie cum interpretează Biserica toate evenimentele, pentru a putea reflecta în icoană teologia redată în Scriptură şi în Scrierile Părinţilor Bisericii noastre. Deci nimeni nu poate lua şi descrie evenimentele în funcţie de imaginaţia sa. Veţi vedea aceasta pe parcursul lecţiilor noastre si anume faptul că fiecare linie sau fiecare expresie este de neschimbat (şi, desigur, multe elemente sunt dogmatice). Nu puteţi schimba dogma. Şi aici, pe aceste icoane, întotdeauna noi trasăm şi conturăm dogma. În dogmă nimeni nu intervine. Veţi vedea pe parcurs acest lucru şi îl veţi înţelege. Eu personal consider această parte din primele voastre lecţii, cea mai importantă, deoarece, dacă învăţaţi pur şi simplu tehnici de pictură a icoanei fără o cunoaştere mai profundă a teologiei, nu veţi face nimic. Veţi oscila între „cum să o fac?”, „aşa să o fac?”, „altfel să o fac?”, sau veţi deveni imitatori şi copiatori de icoane şi nimic altceva.

Deoarece astăzi începem pentru prima dată teologia, vă voi spune câteva principii de bază privind icoana. Să le ţineţi minte pur şi simplu, pentru a le avea ca pe un element structural general în mintea voastra şi pe baza acestor principii generale vom construi în continuare fundaţia a ceea ce se numeşte „teologia icoanei”.

Primul principiu de bază al icoanei, un principiu de bază esenţial, este acela că icoana (orice icoană) redă evenimentele în două dimensiuni, niciodată în trei dimensiuni. În două dimensiuni. În primii ani, în Biserica Primară, existau unele sculpturi, basoreliefuri, care au fost eliminate treptat. Şi aceasta este legat de teologie. Vedeţi însă că în „Biserica” Romano-Catolică sculptura a rămas. În Biserica noastră a fost eliminată definitiv din motive profund teologice şi substanţiale, ţinând cont de faptul cum funcţionează (reacţionează) un credincios ce se alfă în faţa icoanei. După cum vedeţi, când spun două dimensiuni, am înălţime şi lăţime, nu am adâncime.

Desigur în tehnica picturii unei icoane, ar putea cineva să facă şi adâncime, să pună un aşa numit punct de referinţă central şi, bazate pe acest punct, evenimentele din faţă să fie mai mari şi evenimentele din spate mai mici. Deşi icoana poate să prezinte o varietate de evenimente şi să le descrie – şi sunt foarte multe temele care ar putea fi în prim-plan sau de fundal – acest echilibru „faţă-spate”, „mare-mic” se distruge. Vedeţi, aici avem evenimentul Naşterii, un eveniment complex. Pe noi nu ne interesează să avem în icoană perspectivă, trebuie să avem obligatoriu numai înălţime şi lăţime, niciodată adâncime. De ce este această „anomalie”, din moment ce logica picturii îmi spune foarte just, să am adâncime pentru a vedea icoanele mai bine?

Cele trei dimensiuni în sensul clasic, ca să spun aşa, ale conceptului euclidian ale geometriei – nu iau în considerare alte dimensiuni ale timpului, ci exprimările clasice ale dimensiunii: înălţime, lăţime şi adâncime, adică geometria tridimensională – sunt ceva foarte adevărat şi real, dar este ceva autosuficient; Cu alte cuvinte ceva ce are înălţime, adâncime şi lăţime este autosuficient, nu are nevoie de altceva. Este un obiect vizibil din orice parte. Dacă (însă) cineva stă în faţa acestei icoane şi vede doar înălţimea şi lăţimea şi nu vede adâncimea, icoana îl invită să înţeleagă că ea este incompletă. Fiţi atenţi! De ce este incompletă? Ce este absent? Adâncimea. Acest lucru există pentru a-l provoca pe observator să înţeleagă că el însuşi, cel care stă în faţa icoanei, este adâncimea ce lipseşte. Icoana nu este o piesă de muzeu, nici o operă de artă. Este un eveniment care mă învită să particip la ce se întâmplă în icoană; un eveniment al rugăciunii.

Credinciosul care stă în fata icoanei şi simte lipsa adâncimii, devine el însuşi adâncime. Adică, în loc adâncimea să fie în spatele evenimentelor icoanei, adâncimea sunt eu – devin a treia dimensiune – care mă aflu în faţa icoanei. Acesta este un principiu foarte important, un principiu fundamental, care nu poate fi explicat prin mijloacele interpretării logice de către mulţi cercetători din Vest ai icoanei, care spun „foarte frumoasă artă, dar este incompletă, nu are adâncime”. Dar noi nu facem artă pentru artă, facem artă pentru rugăciune.

Este artă reductivă. Este artă interpretativă a textului, şi, după cum am menţionat, în acelaşi timp, reductivă. Aceasta înseamnă că Hristos va participa la evenimente şi va completa lipsa adâncimii cu prezenţa Sa în faţa icoanei. De aceea nu ne place să avem icoane în muzee, să treacă vizitatorii pur şi simplu doar pentru a le vedea. Icoanele sunt pentru biserici, unde se opreşte creştinul şi se roagă în faţa icoanei. Şi se poate sfinţi în faţa icoanei. Spunem adesea că există icoane sfinţite [şi] că o icoană are miros de mir. Cum a devenit sfântă icoana? Din două motive.

Primul motiv: pictorul de icoane care a făcut-o poate să fi fost un sfânt. Şi a sfinţit întreaga icoană. Al doilea motiv: în faţa icoanei s-ar fi sfinţit mulţi oameni. Lacrimi, durere, pocăinţă şi astfel icoana a devenit sfântă. Acestea sunt icoane sfinţite. Lemnul în sine nu are o astfel de proprietate, dar oamenii sunt cei care sfinţesc lucrurile. Vă amintiţi, avem umbra lui Petru. Haina lui Hristos a vindecat. Mantia Sf. Ilie, lanţurile Sf. Petru au făcut minuni. Ce au fost acestea? Erau obiecte care s-au sfinţit prin omul sfânt. De la sine un obiect nu poate face nimic. Prin urmare acesta a fost primul principiu de bază: desfiinţarea tridimensionalităţii şi asumarea celei de-a treia dimensiuni, de către persoana celui care participă la aceste evenimente.

Un al doilea principiu, care pare destul de evident, în legătură cu această icoană a Naşterii Domnului, este legat de descrierea evenimentelor. Mai târziu vă voi spune mai multe despre această icoană. Cu toate că evenimentele ei sunt complexe, câteva cuvinte vă voi spune azi, mai profund o voi analiza data viitoare.

Avem icoana Naşterii Domnului. Vedeţi, totul este descris aici. O avem pe Maica Domnului, pe Hristos, pe Îngerii care coboară, pe câţiva păstori care urmăresc evenimentele, pe Iosif care se gândeşte dacă va trebui s-o păstreze pe Maica Domnului sau nu, pe magii care vin. Foarte multe evenimente care au avut loc în momente diferite şi toate exprimate într-o singură icoană. Noi niciodata nu descriem lucrurile aşa cum apar secvenţele de benzi desenate. Toate evenimentele care s-au petrecut în timp sunt concentrate aici. Prin urmare icoana are ca al doilea principiu principiul anulării timpului şi depăşirii lui. În Biserică timpul se anulează şi totul devine eternitate.

Ce se spune în Săptămâna Mare: „Astăzi se răstigneşte pe lemn” sau la Crăciun: „Astăzi se naşte din Fecioară”. Ce se are în vedere prin „Astăzi”? Anularea şi depăşirea timpului şi se consideră că fiecare eveniment are loc astăzi, toate evenimentele sunt împreună. Există două icoane care arată acest lucru. Să menţionez însă ceva ca să puteţi înţelege mai bine aceasta. Avem icoana Înălţării Domnului, 40 de zile după Învierea Sa. Aici vedem pe Maica Domnului în faţă şi cu Apostolii de jur-împrejur. Aşa au avut loc evenimentele. Îngerii au coborât. El a urcat împreună cu îngerii la cer. Foarte bine. Şi totuşi această icoană poate fi considerată absurdă din cauza evenimentelor din cadrul ei. Primul, în fata, este Apostolul Pavel care, atunci când a avut loc Înălţarea, nu era nici măcar creştin. Dacă veţi citi textele din Faptele Apostolilor, veţi găsi în primul capitol al Faptelor descrierea momentului Înălţării. Apostolul Pavel vede lumina în Damasc şi se pocăieşte în capitolul 9. Prin urmare icoana aceasta este anacronică. Apostolul Pavel „nu are ce căuta” în cadrul icoanei Înălţării. Şi totuşi pentru noi „are ce căuta”. Din moment ce s-a pocăit, a câştigat timpul precedent. El este prezent în timp. Cel care se pocăieşte câştigă timpul anterior.

Vedeţi, aceasta este anularea timpului. Avem şi alte asemenea icoane, care descriu astfel de evenimente ce depăşesc timpul. Şi acesta este un principiu foarte important. Nu spunem că Pavel „nu a fost”. El „a fost”, din moment ce s-a pocăit.

Un alt principiu foarte important este acela că icoanele nu au umbre. Vedeţi, aici, pe pământ, nu există umbre. Nicio umbră. De ce nu există umbre? Doar umbra există acolo unde este o sursă de lumină. Observaţi, vine sursa de lumină şi lasă o umbră pe tavan; avem o umbră pe stradă, umbra lămpii. Există o sursă de lumină care emană lumină. Dar dacă lumina este pretutindeni, în cazul în care lumina vine de peste tot, vine de pretutindeni, atunci umbra nu poate fi, ea este desfiinţată. Totul este lumină.

Şi în icoană le prezentăm pe toate ca fiind lumină. Există doar unele cute ale hainelor ş.a, dar în cadrul icoanei totul este lumină. Niciodată nu facem umbre sub umbră, deoarece este locul care elimină deja conceptul de Împărăţia Cerurilor. Lumina în care sunt scăldate icoanele, în special icoanele pe lemn, este afişată cu aur. Acesta reflectă lumina. Şi, desigur, pe pereţi, deoarece aurul nu poate fi aplicat cu uşurinţă, folosim alte culori. În icoanele pe lemn, în deosebi, lipsa umbrei este izbitoare, lumina vine de pretutindeni, simbolizând Lumina Împărăţiei lui Dumnezeu. Acesta este un alt principiu esenţial care se referă la umbră şi lumină şi la modul în care este reprezentată lumina în icoane.

Şi un alt principiu de bază, deşi nu pot să vă spun de ce … – concentrez acum aceste principii din necesitatea de a vă face o imagine iniţială a acestor cursuri de teologie a icoanei – este acela că sfinţii, oricare dintre sfinţii descrişi în icoană, au trăsăturile faciale vizibile. Vederea trăsăturilor faciale nu apare intotdeauna, aşa cum îl vedem aici pe Hristos, care ne priveşte direct în faţă. 

Îi vedeţi pe Apostoli că sunt reprezentaţi mai jos din profil. Ştiţi, există icoane în care chipurile sunt înfăţişate în profil, dar tuturor le sunt vizibili ochii. Deci, fie că este o reprezentare uşor laterală, fie una facială, întotdeauna se vede faţa. Niciodata nu se elimină faţa, deoarece sensul teologic e că îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă”.

Cuvântul „faţă” suna în greacă „prosopon” (πρόσωπον) şi este compus din două cuvinte (προς şi ώπα) şi înseamnă „către ochi”. Opa (ώπα) – înseamnă „ochi”. „Prosopon” (πρόσωπον) – privitul în faţă. Şi sfinţii îl văd pe Dumnezeu faţă în faţă, în limita în care este permis, desigur, după cum spune şi Apostolul Pavel despre experienţa sa „faţă în faţă”. Vom vorbi însă despre aceasta la alte icoane, căci cu siguranţă există şi unele excepţii.

Aş îndrăzni să spun câteva excepţii de la această regulă întâlnite la unele icoane. Nu ştiu de ce – mereu o voi spune – în unele icoane veţi vedea şi vă veţi întreba, de ce aici această persoană este prezentată în profil. De ce a făcut Theofanis, marele pictor de icoane din Creta, reprezentări în care unele personalităţi sunt realizate în profil. Nu ştiu de ce. Nu pot să înţeleg. Dar teologia icoanei cere ca înfăţişarea să fie întotdeauna facială, cu ambii ochi vizibili. „Προς” şi „ώπα” – ca să se poată vedea ochii. Vom studia mai târziu totul despre felul în care se pictează. Ceea ce v-am spus acum sunt câteva principii foarte generale despre teologia icoanelor. Pas cu pas, pe parcursul următoarelor lecţii, vom descrie toate icoanele. Cel puţin până în luna martie, în timpul primelor 20 de minute din lecţie dedicate „teologiei icoanei”, veţi vedea foarte multe detalii şi teologie foarte profundă, care vă va determina să studiaţi teologia, dacă doriţi cu adevărat să pictaţi corect icoane.  

V-am spus deja, avem studiul Scripturii, al Părinţilor Bisericii şi al imnurilor care fixează teologia icoanei. Atunci când ascultaţi un imn, aceasta este teologie. Meditaţi un asemenea eveniment şi veţi teologiza asupra evenimentului. Troparul de mâine al sfântului, nu este pur şi simplu o descriere a vieţii sale. Este teologia vieţii lui. Şi aici, după cum am mai spus, este o teologie exprimată prin cuvântul Scripturii şi pictură.

Să examinăm pentru câteva minute icoana Naşterii lui Hristos. Vom analiza câteva elemente. Observaţi că icoana este foarte cunoscută la noi. Să vedem, deci, unele evenimente-cheie ale icoanei. În centru se află această peşteră în care s-a născut Hristos, [şi] în fundal este întuneric. Să vă amintesc că niciodată nu înfăţisăm răul în icoane, cum ar fi diavolul, niciodată. Chiar şi întunericul aici este o mică excepţie. Şi aceasta pentru a arăta ceea ce spune profetul Isaia, că Hristos s-a născut în „latura umbrei morţii” (Isaia 9:2). Niciodată nu pictăm întunericul. Există multe icoane cu întuneric, fiindcă pictorii de icoane nu ştiu teologia: de exemplu, o descriu pe Sfânta Marina cu un demon mic. Niciodată nu pictăm în icoane răul. Este complet greşit, deoarece noi pictăm în icoane ceea ce a creat Dumnezeu, enipostaticul şi nu anipostaticul (neipostatic). Diavolul este anipostatic. Atenţie „anipostatic” nu înseamnă că nu există. Una este „a exista” şi alta „a avea ipostază” Este o mare diferenţă. Nu spun „nu există diavolul”. Am spus că diavolul este anipostatic. O diferenţă substanţială, dacă ştiţi greaca. Este teologia Sfintilor Părinţi ai Bisericii.

„Anipostatic” înseamnă că Dumnezeu nu a creat asemenea forme. Diavolul a fost înger. Dumnezeu a creat ipostaza îngerului. Nu a creat ipostaza diavolului. Căci Dumnezeu este creatorul doar a celor bune. El nu crează lucruri rele. În libertatea lui, diavolul a dorit să devină anipostatic. Existent, dar anipostatic. Asadar, ca şi creatie nu există diavol. A fost înger şi după natura sa rămâne înger care a distrus însă această natură îngerească. Aceasta înseamnă anipostatic. Prin urmare, noi niciodată nu pictăm anipostaticul.  Nici scene de groază ş.a. Niciodată.

Acest lucru este foarte important în pictura icoanelor şi nu pictăm niciodată chipuri pe care nu le-am văzut. Sfinţii toti s-au arătat. Au fost dezvăluiţi. În icoana Sfintei Treimi vom vedea că Tatăl nu este pictat. Pe Tatăl nu L-am văzut niciodată. Pe Fiu L-am văzut, Îl pictăm. Pe Sfântul Duh L-am văzut ca un porumbel sau ca lumină, Îl pictăm, de asemenea. Pe Tatăl nu L-am văzut însă şi nu Îl pictăm. Nu există Sfântă Treime unde Îl veţi vedea pe Tatăl cu o barbă. O astfel de icoană este greşită şi din punct de vedere teologic este icoană neipostatică, deoarece niciodată Tatăl nu S-a dezvăluit.

Aşa deci, aici avem întunericul, este descris acest întuneric şi umbra morţii despre care vorbeşte profetul Isaia. Înăuntrul peşterii există două animale. Un măgăruş şi un bou. Două animale.

De ce nu alegem alte animale? Pe felicitările de Crăciun, ca să fie mai vesele, se desenează iepuraşi, dinozauri, care plac mult copiilor şi alte animale. Sfânta Scriptură se opreşte doar la aceste două animale, pentru că la acestea se referă şi profetul Isaia şi profetul Miheia care profeţesc evenimentul Naşterii Domnului. Amândoi profeţii se referă la două animale între care se va naşte Hristos.

„În mijlocul a două animale te vei face cunoscut” spune profetul Miheia şi Isaia precizează animalele şi spune: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte”. Vedeţi, spune „boul şi asinul”. Ce înseamnă acum bou şi asin? După interpretarea Părinţilor Bisericii noastre, sunt în primul rând animale iraţionale, prin urmare, reprezintă iraţionalitatea umană. Sunt două specii de animale iraţionale.

Sunt creştinii dintre iudei şi cei dintre neamuri. Cine s-au închinat lui Hristos? Evreii care L-au cunoscut pe Hristos puţin mai înainte, datorită descoperirilor care li s-au făcut acestora şi, mai apoi, cei dintre neamuri. Sunt două categorii. Cei dintre neamuri şi cei dintre iudei. Amândouă însă sunt iraţionale. Evreii L-au cunoscut (pe Hristos) şi L-au răstignit, ceilalti nu-L ştiau deloc pe Hristos. Sunt în orice caz două animale şi rămân două animale. Nimic altceva. Cel care ar îndrăzni să înfăţişeze ceva diferit, acela va modifica Sfânta Scriptură. Unele detalii minore ar putea fi schimbate, eventual, dacă se permite, însă cu multă atenţie; de exemplu, o oarecare culoare a îmbrăcămintei, dar nimic mai mult. Niciodată elementele-cheie, cum ar fi Hristos, care se află în acest loc, în mijloc, în iesle. Acest lucru îl veţi prezenta doar în acest fel. Niciodată nimic altceva. Nici pătuţ, nici alte haine.

Ambele sunt atât elemente teologice cât şi dogmatice. Hristos poartă aceste haine deoarece vine pentru a fi răstignit şi să moară pentru noi. Aceasta sărbatoare a Crăciunului  nu este o sărbătoare independentă. Această sărbătoare a Crăciunului are sens, dacă ceea ce are loc acum, duce la un eveniment de mântuire pentru omenire. Este un mare eveniment când Dumnezeu devine om, dar acest lucru nu este de ajuns pentru mântuire. Trebuie să fie desfiinţat iadul. De aceea la noi, ortodocşii, sărbătoarea sărbătorilor este Paştele. În Occident este Crăciunul. Acolo sărbătoresc Crăciunul. Paştele este pentru ei o sărbătoare destul de neînsemnată. Noi deci, şi acest eveniment al Naşterii lui Hristos îl slujim ca servind Învierii, lucrării de mântuire a omenirii. Astfel, acest copil, care se naşte acum, se pregăteşte să moară prin răstignire pentru noi. Şi luarea de moarte asupra Sa, o arată prin acest giulgiu (pânza cu care L-au înfăşurat pe Hristos când L-au dat jos de pe cruce şi L-au dus la mormânt). Giulgiul este ceea ce au găsit mai apoi mironosiţele în mormântul gol. Este copilul care va muri pentru noi. De aceea, din motive dogmatice, nu poţi pune pe Hristos orice altă haină, ci haina acelui care se pregăteşte să moară şi să invie… În acelaşi timp şi ieslea în care se află este „mormânt”. Este mormântul în care a intrat Hristos pentru a învia. Nu este un pat. De aceea atunci când vedem o altă icoană (romantică) şi spunem: „ce icoană frumoasă”, să ştim că este total greşită.

Această teologie, a picturii icoanei, s-a desprins complet de romano-catolicism. Protestanţii nu au icoane, au doar nişte vitralii. O nevoie pentru a înfăţişa şi ei ceva. Vedeţi aici. Este ieslea. Examinând ieslea ca pe viitorul Lui mormânt, imediat am pătruns în evenimentele profund teologice. Voi analiza această icoană şi data viitoare.

Încheiem cu un eveniment pe care îl vom vedea de asemenea şi în următoarea icoană pe care o vom analiza după Naşterea Domnului. Aceasta este Buna Vestire, icoana Maicii Domnului. Maica Domnului întotdeauna când este pictată - întotdeauna, absolut întotdeauna - trebuie să aibă, pe cap şi pe umeri, trei stelute. Le vedeţi? Trei stele. Pe capul şi pe umerii ei. Steluţele acestea au opt raze fiecare. Acesta este un element dogmatic şi nimeni nu-l poate schimba. Nici forma, nici numărul - cele opt raze şi anume trei stele. Cele trei stele înseamnă că Maica Domnului, din punct de vedere dogmatic, este Pururea Fecioară. Pururea Fecioară înseamnă că a fost fecioară înainte de a fi însărcinată, în timpul sarcinii şi după naştere. Înainte, în timpul şi după. Aceasta exprimă fecioria permanentă  [αειπαρθενία]. Ce este „permanent” [αει]? Este înainte, acum şi după. Pururea Fecioara este prezentată prin trei stele şi este esenţial de a declara acest lucru, pentru că nu este o oarecare femeie, ci Femeia care este mereu fecioară. Şi în acelaşi timp steluţele sunt cu opt raze. Nici acest lucru nu este întâmplător, pentru că nu poţi face o steluţă cu cinci, cu şase sau cu trei raze, deoarece cu Maica Domnului se deschide lucrarea misterului celei de-a opta zi a creaţiei. Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Acolo s-a terminat lucrarea Sa. Spune Sfânta Scriptură (dacă luaţi primul capitol al Genezei):  „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi…Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua…Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia” şi încheie zilele, sfârşind prin a-l face şi pe om şi spune: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” Şi a terminat creaţia. A şaptea zi, o ştiţi foarte bine, este descrisă în al doilea capitol al Genezei, unde se spune că Dumnezeu „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.”

S-a odihnit în a şaptea zi. Dacă veţi cerceta întreaga Scriptură, nu veţi găsi că se termină undeva ziua a şaptea. Nu va spune: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şaptea.” Ziua a şaptea rămâne deschisă. Este ziua pe care o trăim astăzi. Suntem în cea de-a şaptea zi a creaţiei. Deci a rămas deschisă această zi. Dar în timpul acestei zile, omul nu a reuşit să devină ceea ce Dumnezeu îi pregătise să fie.

Şi Dumnezeu, iertând căderea omului, deschide a opta zi – lucrarea iconomiei divine şi la această lucrare participă Maica Domnului. Acum, când trăim aici, suntem în a şaptea zi a creaţiei în această lume căzută, şi în acelaşi timp, dacă trăim în Biserică, suntem în a opta zi a creaţiei.

După A Doua Venire, vom avea doar a opta zi a creaţiei. Cine are curaj, în viitor să citeasca aceste lucruri. Sfântul Maxim Mărturisitorul, încă de timpuriu, sec. 6-7, descrie foarte profund misterul celei de-a opta zi. Vedeţi, aici avem prezentarea teologiei. Dar nu vom spune mai multe cuvinte la acest subiect, căci există mistere de neimaginat, după cum ştiţi. Este cu mult mai dificil să „citeşti” aceasta, decât să îl citeşti pe Maxim Mărturisitorul. Maxim explică în mod clar teologia. Trebuie să citeşti scrierile Sfântului Maxim, ca să poţi înţelege acest lucru.

V-am spus puţin despre punctele-cheie şi secretele din misterul teologiei icoanei. Vom face acest lucru pe tot parcursul anului prin diferite mijloace, ca să puteţi pătrunde în această latură profundă a Ortodoxiei ca iconari. Fără teologie nu puteţi face nimic.

Toţi ortodocşii trebuie să fie teologi. Nu este vorba de diplomă, este o chestiune de implicare personală în evenimente şi, desigur, de curaţire personală şi iluminare. Nu este o chestiune ce ţine de tehnică. Iconarii, altădată, înainte de a face icoane, posteau mai multe zile, făceau rugăciuni, Paraclise şi apoi începeau să picteze. Şi dacă vreţi să învăţaţi ceva aici, în acest domeniu, sau când vă pregătiţi să pictaţi orice icoană, să o faceţi cu post şi rugăciune. Să faceţi rugăciune pentru evenimentele pe care vreţi să le înfăţişaţi, pentru a putea participa la ele şi să aiba loc o interacţiune. Când pictezi un sfânt, îl cunoşti pe sfânt şi se produce o interacţiune. Trebuie să citiţi viaţa sfântului. Să învăţaţi troparele acestui sfânt. Nu este aceasta o tehnică pentru a picta icoane, dar are puterea de înălţare, de „progres”. „Progres” nu înseamnă să fac noi modele în pictura icoanelor, ci să pot exprima aceasta teologie într-un sens mai profund. În Biserică nimic nu este static şi nu rămâne fix. „Progresul” este realizat de către persoanele care sunt luminate şi Harul Sfântului Duh le ofera posibilitatea de înălţare. Şi nu este ideea mea de a face o şcoală modernă de pictură a icoanei. Dacă veţi studia dezvoltarea istorică a picturii icoanelor, veţi vedea un „progres”, fără a înţelege diferenţa dintre principalele elemente teologice. Să vedeţi, de exemplu, şcoala sârbească de pictură a icoanei, care provine de la două şcoli de bază: Panselinos şi Theofanis. Ei rămân cu traditia, dar introduc o altă gamă mai profundă, fără a modifica teologia, icoana, echilibrul. Acest progres ulterior al picturii de icoane este foarte profund, pentru că Sfântul Duh dă întotdeauna înălţare oamenilor. Nu mai spun nimic, să nu vă obosesc mai mult.

Întrebare: Cine sunt neamurile şi cine sunt evreii? Cu ce animal este reprezentat fiecare?

Răspuns: Boul simbolizează evreii creştini şi, creştinii dintre neamuri, potrivit Sfinţilor Părinţi, sunt ilustraţi ca un asin…El este mai iraţional dintre cele două, dar asta nu contează atât de mult.

 

Traducere: M.Dinu