Hai sa vedem unele
elemente ale acestei teme, care, pentru unii dintre semenii
nostri, reprezinta o chestiune de viata sau de moarte.
1. Originea numelui „Iahve”
Originea numelui „Iahve”,
ce tine de poporul evreu, potrivit marturiei Sfintei
Scripturi, dateaza din timpul exodului izraelitilor din
Egipt. Dumnezeu a dezvaluit acest nume lui Moise, dupa cum
urmeaza:
Moise se afla in
Madian si pastea oile socrului sau, Ietro, atunci cand a
ajuns la muntele Horeb (sau Sinai). Acolo Dumnezeu s-a
aratat lui Moise prin fenomenul bine cunoscut al rugului
aprins si ii cere sa-i ia pe izraeliti din Egipt. Moise,
constient de dificultatile acestei misiuni, isi exprima
dezacordul, spunand: „Cine sunt eu, ca sa ma duc la Faraon,
regele Egiptului, si sa scot pe fiii lui Israel din tara
Egiptului?”
(Iesirea 3:11).
Dumnezeu i-a raspuns, linistindu-l ca va fi cu el
(cap. 3:12).
Atunci Moise a zis: „Iata, eu ma voi duce la fiii lui Israel
si le voi zice: Dumnezeul parintilor vostri m-a trimis la
voi... Dar de-mi vor zice: Cum Il cheama, ce sa le spun?”
(cap.3:13).
La aceasta intrebare, cu privire la numele
Sau, Dumnezeu a raspuns, in primul rand (potrivit textului
ebraic): „
”,
ceea ce inseamna „Eu Sunt Cel Ce Sunt”.
* Apoi El i-a zis:
„Asa sa spui fiilor lui Israel: Eu 
Sunt ( )
m-a trimis la voi!” (cap. 3:14).
Si a terminat spunand urmatoarele: „Asa sa spui fiilor
lui Israel: Cel Ce Este (se scrie si se pronunta
Iahve), Dumnezeul parintilor nostri… m-a trimis
la voi.
Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este
pomenirea Mea din neam in neam!”
(cap. 3:15)
In
Iesirea 6:3,
Dumnezeu marturiseste ca numele Sau „Cel Ce Este”,
adica „IAHVE” in ebraica, era necunoscut patriarhilor.
Moise insa, in scrierile sale, il utilizeaza si pentru
relatarile din epoci trecute, pentru ca, evident, in timpul
lui era cunoscut.
2. Semnificatia numelui Iahve
Acum, de ce Dumnezeu
ar alege un astfel de nume neobisnuit? Ce a vrut oare sa
accentueze atunci cand i-a zis lui Moise: „Asa sa spui… :
Cel Ce Este (Iahve) m-a trimis”?
(Iesirea 3:15)
De ce Dumnezeu ar alege sa fie reprezentat de verbul „a fi”,
ca un nume vesnic?
Pentru a raspunde la
aceste intrebari, ar fi util sa aruncam o privire la
conditiile in care dezvaluirea acestui nume i s-a dat lui
Moise. Conform pasajului din Iesirea 3:11, atunci cand Moise
primeste instructiuni de la Dumnezeu sa-i scoata pe
izraeliti din Egipt, este coplesit, deoarece intelege cat de
nesemnificativ este el si, prin urmare, Il intreaba pe
Dumnezeu: „Cine sunt eu?” Cu aceasta intrebare Moise isi
exprima ideea de valoare nula a sa si de incapabilitatea de
a efectua o astfel de sarcina imensa. Apoi, Moise, in
versetul 13, Il intreaba pe Dumnezeu „Care este numele Lui?”
Motivul acestei intrebari este ca in Egipt erau multi zei,
la care se inchinau si, evident, ca multi ar fi intrebat
cine dintre toti zeii se intereseaza de Izrael. Raspunsul
lui Dumnezeu este unul, dar el acopera ambele intrebari ale
lui Moise.
Dumnezeu a raspuns,
dupa cum am vazut in cap. 3:14 „Eu Sunt Cel Ce Sunt” (In
ebraica: „ ”).
Cu aceste cuvinte Dumnezeu pune in contrast propriul „Eu
Sunt” fata de Moise, care zice ca nu este nimic. Era ca si
cum Dumnezeu i-ar spune lui Moise: „Tu esti neglijabil, dar
eu, EU SUNT ceva. Eu Sunt ceva, a carui fiinta (Sunt),
corespunde naturii mele si devine numele meu. Du-te si spune
oamenilor ca Eu Sunt m-a trimis”.
Dumnezeu este
plinatatea existentei si puterii. In plus, cu aceste cuvinte
Dumnezeu raspunde si la cealalta intrebare care avea
legatura cu politeismul. „Care este numele Tau?” Il intreaba
Moise. La aceasta intrebare, Dumnezeu contrasteaza cu numele
„Eu Sunt”, in sensul ca El „este” singurul Dumnezeu adevarat,
existent. E ca si cum ar spune: „Oamenii cer numele meu,
deoarece considera ca exista si alti dumnezei, dintre care
ei ma vor putea discerne, pentru ca am un nume diferit. Dar
Eu Sunt Ceea Ce Sunt. Alti dumnezei NU SUNT. De aceea in loc
de un alt nume, spune oamenilor: Eu Sunt m-a trimis.
Oricarui alt dumnezeu ii corespunde numele: «Nu este»”.
Intr-adevar, in
Deuteronom 32:39,
acest concept al numelui reiese in mod clar: „Vedeti, dar,
ca Eu, Eu sunt si nu este alt Dumnezeu afara de Mine”. (In
ebraica: „Eu, Eu Cel”. „Sunt” se deduce dincolo de orice
indoiala). Acelasi lucru il poate vedea cititorul in Isaia
43:9-13, precum si in alte versete corespunzatoare.
Prin urmare, Iahve,
care, asa cum am spus, inseamna: „Cel ce Este”, sugereaza ca
acest Dumnezeu Este Cel Ce Este (care Exista), Cel ce este
existenta, adica „Cel Ce Este” in Insasi natura Lui, incat
aceasta se identifica cu numele Sau. Acel care Exista mai
inainte de toate si care a dat existenta la tot ce poate fi
caracterizat ca „non-existent in sine”. In acest sens, „Iahve”
este sinonim cu cuvintele cunoscute ale juramantului lui
Dumnezeu: „Viu sunt Eu” (Numeri
14:21; Deuteronom 32:40).
Fiind „Cel Ce Este”
(Exista), Dumnezeu declara ca El este etern si fara sfarsit.
(„Cel Ce Este” implica un timp continuu si inseamna ca „ESTE”,
sau, asa cum se mentioneaza in dictionarul lui Dimitrakos: „Dumnezeu
vesnic existent”). (Iesirea
3:14).
„Cel Ce Este” (in lb. gr. ď ŮÍ) este cuvantul pe care il
foloseste Biserica Domnului in limba greaca, pentru a oferi
limbii cuvantul ebraic: „Iahve”. Acest cuvant se poate vedea
inscris in Sfintele Icoane, in textele sacre ale Sfintei
Scripturi si in Imnologia Bisericii. De asemenea, exista o
legatura intre acest cuvant si cuvantul: „esenta”, care a
jucat un rol important in Sinoadele Ecumenice. (Ůí, Ďýóá,
Ďőóßá = Fiinta, Esenta)
„Esenta”
semnifica „existenta”.
Ne vom referi acum la unele definitii ale
cuvantului „esenta” (ďőóßá),
oferite de catre crestinii antici.
„Esenta este un lucru existent.” (Leontiu de
Bizant, PG 1277 D)
„Esenta este variatia inconsistentei…
non-existenta o numim esenta.” „Esenta implica faptul ca
exista ceva.” „Este de fapt existenta.”
(Grigorie
de Nyssa)
„Esenta… este… acest A FI al lui Dumnezeu.” (Vasile
din Cesaria)
Sfantul Atanasie a scris ca „esenta”, atunci
cand se refera la Dumnezeu, inseamna: „El este Cel Ce Este”
(Iahve).
Potrivit lui
Grigorie Teologul: „Numele: „Cel Ce Este” si „Dumnezeu” sunt
nume care se refera la Esenta. (in ceea ce priveste
utilizarea cuvantului „esenta” pentru Dumnezeu).
Cuvantul „Esenta” este mentionat in
teologie ca: „Natura” lui Dumnezeu. Prin urmare,
atunci cand vorbim despre numele: „Iahve”, despre
„Este” sau despre „Cel Ce Este”, sau despre „Esenta”, sau
despre „Natura” lui Dumnezeu, vorbim despre acelasi lucru.
(Cititorul poate gasi mai multe informatii pe
aceasta tema in cartea: „Iisus-Iahve” de teologul Nicolae
Sotiropulos)
3. Utilizarea numelui „Iahve”
Din cauza excesului
de evlavie a izraelitilor si a interpretarii gresite a lui
Levitic 24:16 (care interzicea,
insa, blasfemia si nu pronuntia numelui lui Dumnezeu), ei
evitau sa pronunte numele „Iahve”. Astfel, cu timpul, a fost
uitata pronuntia corecta a numelui, caci izraelitii nu aveau
in limba vocale, ci scriau doar consoanele cuvintelor.
Dupa secolul al
6-lea, insa, Masoretii (savantii iudei ai acelei epoci), au
introdus vocalele lor in cuvintele ebraice. Pentru ca nu
cunosteau pronuntia corecta a cuvantului „Iahve”, au adaugat,
in mod arbitrar, vocale in Tetragrama: „YHWN”, pe care le-au
luat de la cuvintele „Adonai” (Domnul) si „Elohim” (Dumnezeu).
Acesta este modul in care tetragrama „YHWN”, in cele din
urma, a devenit „Iehova”. Autoproclamatii de astazi ai „Martorilor
lui Iehova”, desi cunosc faptul ca pronuntia pe care o
folosesc pentru numele lui Dumnezeu este gresita, insista pe
utilizarea sa, pentru ca „aceasta a devenit obisnuinta”.
La observatia
crestinilor ca aceasta utilizare incorecta a numelui „Iahve”
este iresponsabila si poate chiar blasfemie, ei raspund ca
„Si numele lui Iisus in ebraica nu este Iisus, ci „ Jehosua”
si, cu toate acestea, il utilizam in limba greaca ca: „Iisus”.
In mod similar, nu ar fi gresit sa folosim pronuntia
incorecta a lui „Iehova”, dat fiind faptul ca acesta este
modul in care s-a raspanditit.”
La aceasta vom
raspunde cu urmatoarele: Numele „Iisus” este utilizat in
aceasta forma de catre insasi Sfanta Scriptura si, prin
urmare, de asemenea il putem folosi. Numele „Iehova” insa,
nu este folosit in aceasta forma si, in consecinta, nu avem
dreptul de a-l utiliza arbitrar. Cu atat mai mult ca astazi
cunoastem pronuntia corecta: „Iahve”. Biserica Domnului insa,
actionand ca intotdeauna in mod cumpatat si cu respect,
foloseste pentru Dumnezeu formele de adresare utilizate de
catre Apostoli in Noul Testament. Ei nu au folosit niciodata
in Noul Testament numele de „Iehova”, nici macar numele „Iahve”.
L-au folosit doar cu sensul lui in greaca, ca: „Cel Ce
Este”, sau au utilizat cuvinte pe care le-au folosit in
traducere si traducatorii Septuagintei, cum ar fi „Domnul”
sau „Dumnezeu”. In acest fel se atribuie sens cuvintelor,
lucru care, de altfel, l-a dorit Dumnezeu Insusi, atunci
cand a ales numele neobisnuit: „Cel Ce Este”. De ce Dumnezeu
nu a ales un nume cu semnificatie necunoscuta, care ar fi
fost pronuntat gresit; in schimb, el a ales un cuvant cu
continut clar, care sa includa elemente ale personalitatii
Sale si, in special, acest „Este”.
Hai sa folosim, deci,
numele lui Dumnezeu cu sensul sau adevarat, pentru a da
cinste celui care „Este” in veci singurul Dumnezeu.
CUVANTUL „IAHVE”
*
Cuvantul: ,
pe care il intalnim de trei ori in acest verset, este o
forma verbala a 
(in
trecut era: 
),
ceea ce inseamna „este”, cu sens conjunctiv, dar si
existential. In fraza ebraica: primul (sunt),
este conjunctiv si are ca predicat restul frazei, pe cand al
2-lea este existential si este folosit intr-un sens absolut.
Existential este, de asemenea, in fraza: „
m-a trimis”. Daca in alta parte are
sensul de viitor, aici se refera la timpul prezent, dupa cum
ne indica traducerea Septuaginta. Interpretarea exacta la
timpul prezent este: „SUNT”.
